Am fost astazi la Biserica cu Hramul Sf. Leontie ce se afla in cadrul unui Asezamant de copii. O mana de suflete monahale au sadit un loc binecuvantat de Dumnezeu, unde astazi 122 de copii dorm, mananca, invata sa iubeasca, sa ierte si se pregatesc sa zboare intr-o lume fara a avea nimic..nimic lumesc. Nu au un plan de viitor sau macar o locuinta unde vor sta cand vor creste mari, nu au un nume pe care sa il duca mai departe, nu au frate, o sora sau macar un unchi pe care sa il cunoasca si de care sa-si lege trecutul si originile, nu au o mana calda care sa-i imbratiseze cand sunt bolnavi, tristi sau imbufnati, nu au la cine sa fuga si sa strige in gura mare 'am reusit, sunt cel mai bun!', nu au cunoscut vreodata dragostea, grija si dorul de mama, sfatul si incurajarile tatalui.
In timpul slujbei, o fatuca de vre-o 16 ani, frumoasa foc, cu niste ochi de un albastru astral, imbracata intr-o rochita de catifea, vad cum mangaie pe capusor doua copile, inalte de un metru, imbracate la fel, ce purtau un zambet larg, de o fericire pura greu de descris, explicat sau inteles de mine. Erau de-ai casei; copii de la asezamant. Fericirea lor se datora faptului ca erau ACASA. Oare cati dintre noi, desi spunem si exclamam rastit, am putea numi biserica -casa mea?
...Ei bine, toti cei 122 de copii de la asezamant, crescuti fiind conform randuielii bisericesti de catre maici, in inima Bucovinei erau acasa...iar fericirea lor sincera implinea chiar idealul credintei: sa vezi pe cel de langa tine, desi strain poate, frate si sora, sa ii iubesti ca pe tine insuti si sa te simti duminica, in timpul slujbei, ACASA.
Noi cei ce avem o familie si o casa si stim ce inseamna asta, cum arata, am exersat acest sentiment in fiecare zi, nu reusim sa ne simtim ca acasa in timpul slujbei, ci ne smintim prin tot felul de ganduri si planuri, suntem absenti desi fizic prezenti, si cum niste copii care nici macar nu au cunoscut sentimentul de 'acasa', copii care nu au o camera preferata in care sa stea sau o haina pe care sa o prefere, o mancare dorita facuta de 'mama', ori un cadou pe care sa il astepte de ziua lor de la cei dragi..cunosc si traiesc sentimentul de 'ACASA' in biserica cu o relaxare si nonsalanta greu de explicat.Cand am vazut-o pe fata aceea tanara, care stiind nevoile unui copil de a fi iubit, trecuta fiind si ea prin acelasi lucru in copilarie mi-a venit in minte imediat situatia actuala a copiilor rasfatati si a fratilor care se comporta intre ei de parca ar fi dusmani si nu din acelasi sange. Cum reusesc doi straini sa se iubeasca, inteleaga si ajute mai mult cand nu au nimic de castigat, si cum fratii, ce au dormit in acelasi pat, ajung sa se certe, blesteme sau urasca pentru o bucata de pamant, o vorba, o femeie.
Cum ar fi sa te trezesti maine dimineata singur pe lume? sa nu ai parinti, o persoana pe care sa o poti suna la nevoie pentru un sfat, sa nu ai o casa sau macar o oportunitate de a incepe de undeva. Ideea uzuala de a incepe de la zero a noastra, celor invatati cu binele consta in a pierde jobul si a fi nevoit sa iti cauti altul, de a fi parasit de femeie, de a pierde intr-o investie necugetata o suma de bani. Dar zero barat inseamna altceva! E situatia in care ai 4 anisori,te uiti in jur si te agati de prima mana care te primeste; ipoteza in care fericirea consta in a iubi pe cineva si a fi lasat sa il numesti mama, tata, desi nu e. Ei atat de putin au si totusi au atata speranta, iar noi avem atat de mult, iar speranta ne-o pierdem atat de usor!