Realitatea. Doar a mea de astă dată.

Ne place să spunem că nu regretam nimic din ce am facut, ori ce am ezitat, pentru banalul motiv că niciodată nu vom mai putea ţine în mână minutul 12 al orei înserate cand am luat o hotătâre proastă. Nu ne vom mai întâlni cu trecutul. Decizie asupra căreia, deşi poate am revenit şi am revocat-o ne-a schimbat într-u totul drumul pe care mergeam...Era prea târziu, mult timp se scurse prin vine deja.

A facut ca tot ce am agonisit în ani de reculegere, de analiză să se şteargă ca o ploaie violentă pentru simplu motiv că nu le-am pus în aplicare. M-am descotorosit de ele, subit, dintr-odată de parcă m-ar fi impiedicat să fiu eu însumi; renegându-le am simţit o bucurie de prunc năstruşnic, entuziasmat că se poate aventura pe toată plaja pufoasă..numai a lui. Iar asta e doar o percepţie de început pentru că moalele plajei e influenţat de căldura, umiditatea, paşii care o şifonează şi o schimbă complet. Doar eu rămân la fel. Poate puţin mai tristă că nu am crezut, am refuzat neconenit să accept că locşcsorul meu nu poate fi pentru totdeauna al meu, că singurul lucru pe care pot garanta sunt doar eu. Şi nici atunci nu-i sigur.

Frustrant e că am iubit cum apunea soarele pe plaja mea, cum se imprimau paşii mei, cum îmi încălzea şira spinării la amează; îmi împlinea şi cele mai exuberante nevoi, îi iubeam necunoscutul... După ani am aflat că de fapt nisipul, marea şi plaja nu există; nu au existat niciodată, nici măcar ..un pic.

Nici nu am ştiu..să plâng..să zâmbesc? Să cad pentru că totul a fost doar imaginaţia mea bolnăviciosă a ceea ce îmi doresc să am..ori să răsuflu uşurată că nimeni nu va face vreodată baie de soare acolo.

Şi totul, pentru că cineva odată mi-a povestit despre acest loc..

Aşa am uitat tot ce învăţasem: realitatea în viaţa umană constă în percepţia asupra lucrului, persoanei, problemei, niciodată nu poti fi sigur de ea pentru că omul nu poate fi obiectiv.

Uneori tu creezi realitatea îndemnat fiind de sentimente, ori poate chiar de nevoia de a le atribui cuiva, undeva.

Acul în carul cu fân

Un singur om. O singurã viaţã. O groazã de probleme inventate în fiecare zi cu o prezicie bolnãvicioasã. Ne place, credem cã e construcutiv ce facem, ne complacem, iar apoi urâm haosul în care ne aruncãm. Uitãm sã vedem esenţialul pentru cã ne obsedeazã detaliul.

Acul din carul cu fân reprezintã problema noastrã existenţialã. Ne e fricã sã nu ne înţepãm, dar uitãm cã...acum ceva vreme nu am fost atenţi şi l-am aruncat chiar noi în fân. Il cãutãm efemer pentru cã avem nevoie de el, de afecţiunea lui şi pentru cã ne supãrã prezenţa sa într-un loc atât de nepotrivit. Am vrea, dacã s-ar putea, ca toate în viaţã sã aibã locşorul lor bine stabilit, iar un singur inconvenient reuşeşte sã ne zgârie judecata.

Riscul şi-l asumã doar cei ce nu au nimic de pierdut. Adicã toţi. Dar omenirea suferã de un mare defect: nerãbdarea. Sã creştem, sã ştim, sã facem, sã greşim, sã vedem cum e, sã ne înmulţim, sã înşelãm, sã ne cãutãm... Atât de nerãbdãtori sã înaintãm, sã avansãm, sã mergem mai departe, încât uitãm sã preţuim nu numai ce avem azi pentru ce vom avea mâine, ci şi cine suntem pentru ceea ce vom fi. Prin absenţa în propria ta viaţã rişti sã pierzi…