Acul în carul cu fân

Un singur om. O singurã viaţã. O groazã de probleme inventate în fiecare zi cu o prezicie bolnãvicioasã. Ne place, credem cã e construcutiv ce facem, ne complacem, iar apoi urâm haosul în care ne aruncãm. Uitãm sã vedem esenţialul pentru cã ne obsedeazã detaliul.

Acul din carul cu fân reprezintã problema noastrã existenţialã. Ne e fricã sã nu ne înţepãm, dar uitãm cã...acum ceva vreme nu am fost atenţi şi l-am aruncat chiar noi în fân. Il cãutãm efemer pentru cã avem nevoie de el, de afecţiunea lui şi pentru cã ne supãrã prezenţa sa într-un loc atât de nepotrivit. Am vrea, dacã s-ar putea, ca toate în viaţã sã aibã locşorul lor bine stabilit, iar un singur inconvenient reuşeşte sã ne zgârie judecata.

Riscul şi-l asumã doar cei ce nu au nimic de pierdut. Adicã toţi. Dar omenirea suferã de un mare defect: nerãbdarea. Sã creştem, sã ştim, sã facem, sã greşim, sã vedem cum e, sã ne înmulţim, sã înşelãm, sã ne cãutãm... Atât de nerãbdãtori sã înaintãm, sã avansãm, sã mergem mai departe, încât uitãm sã preţuim nu numai ce avem azi pentru ce vom avea mâine, ci şi cine suntem pentru ceea ce vom fi. Prin absenţa în propria ta viaţã rişti sã pierzi…